Nu inteleg cum i s-a aprobat lui Michael Davis, un regizor de mana a doua care face filme de mana a doua despre romante mai mult sau mai putin adolescentine, un proiect asa ambitios cu Clive Owen, Monica Bellucci si Paul Giamatti. Este parerea mea ca daca faci un film de actiune parodie (si nu un omagiu-reverenta cum era Hot Fuzz si cum credeam eu c-o sa vad) trebuie sa stii niste chestii elementare despre filmele de actiune. Michael Davis habar nu are. Umorul lui este facil si deloc inteligent si a reusit si s-o faca pe Monica Bellucci sa arate ca o curva batrana, ceea ce e o ofensa care jigneste profund publicul cinefil. E un soi de parodie fara coaie, cam ideea regizorului despre ce ar insemna un film de genul asta, dand in toate cliseele posibile (in ciuda faptului ca se incearca o ridiculizare a acelorasi clisee) si mai ales ingloband subiectul foarte trendy acum al conspiratiei. Parca suntem in anii 70. In fine, iese un film ratat, o incercare de misto la jumatate de masura, misto in limite rezonabile si misto cat sa nu ofenseze pe nimeni.

Western-ul se gaseste cam in aceeasi situatie cu noir-ul in secolul 21 si anume nu exista. Daca pentru un noir iti trebuie o mana de actori foarte carismatici capabili sa poarte dialoguri interminabile, la western iti trebuie fix opusul, te poti descurca si pe modelul Clint Eastwood in For a Fistful of Dollars unde zicea doar “yes”, “no”, “i kill you” (bine, nu zicea “i kill you”), si din-astia, slava domnului avem destui. Si incidental Russel Crowe e unul din ei. Nu a mai aruncat el de mult din ecran priviri aneantizante ca in Romper Stomper sau L.A. Confidential, si nici aici nu-i ies flacari din ochi, ci din contra, e mai degraba zen, asa, dar in orice caz, stii ca el e omul, stii de ce e capabil si astepti izbucnirea, ei bine aici nu vine din ochi ci din mana cu ajutorul pistolului lui intitulat “Hand of God”. 3:10 to Yuma e un neo western care incearca sa fie mai western decat e, si reuseste partial, nu are in spate geniul muzical al unui Ennio Morricone, da’ saracul se straduieste. Si personajele tind sa fie dispuse la verbalizare mai mult decat ar fi trebuit in mod normal, dar cu toate astea, avem un neo western western wanna be cu relatiile dintre eroi la nivelul de testosteron necesar si cu ping-pong-ul etic si razbunarile la fel de necesare. Deci duceti-va sa vedeti western-ul anului 2007.

Animatia hollywoodiana pare sa fie un pic blocata in niste clisee narative in care se simte foarte confortabil. In ziua de azi, pentru a face un film animat care sa se evidentieze cat de cat iti trebuie ceva original, fie la capitolul umor, fie la capitolul poveste, sau orice, dar deocamdata ei se rezuma la a crea niste personaje dragute si pufoase care se vand. Surf’s Up nu e decat un alt film pe povestea de Karate Kid prin care au trecut mai toti la un moment dat sau altul, pana si Van Damme in Kickboxer, cu pustiul mic si prost luat si facut ucenic, devenit cel mai bun si pe parcurs invata ca victoria/banii/faima etc. nu conteaza. Pui povestea asta intr-un univers unde pinguinii fac surf si filme documentare si ai extaziat populatia de 7-12 si 70-99 ani. Si dupa aia ii vinzi pe pinguini pe placi de surf si ai rezolvat problema. Ok, dar nu se cheama film, se cheama reclama publicitara. Filmul se prezinta in trailer ca unul amuzant si istet in umorul lui aviar, dar dupa primul sfert al filmului umorul s-a dus si a ramas doar povata ca sporturile sunt menite sa fie distractive. S-a consemnat.

Batalia apocaliptica si atat de vestita dintre Jet Li si Jason Statham a ajuns si nu vrea sa plece. Marturisesc ca e destul de spectaculos sa-l vezi pe Statham latrand un soi de japoneza unui biet martor pe moarte, dar in afara de asta, nu gasesc nici un motiv (si am cautat serios) pentru care cineva ar vrea, vreodata, sa vada filmul asta. E un film de actiune in ceea ce pare a fi viziunea unui pusti de 7 ani care se bate cu soldateii acasa si a vazut Sixth Sense si a inteles ce-i aia o rasturnare de situatie. Titlul asta mare pentru filmul asta mic ne previne in legatura cu lupta monstruoasa ce urmeaza intre Jet Li si Jason Statham, Jet Li si Yakuza, Jason Statham si Triadele, Jet Li si toata lumea si, rasturnare de situatie, Jet Li si Jason Statham, iar. Iese o chestie ingrozitor de mediocra cu o semi tentativa lepadata repede de Lethal Weapon si o caricaturizare a ravisantei Devon Aoki care a reusit sa fie aplatizata ca in cele mai urate cosmaruri ale fanilor Sin City. E cam ca un film pe care l-ar face Guta pe un scenariu de Adrian Copilul Salam.